CE ESTE DREPTUL PENAL AL AFACERILOR?

CE ESTE DREPTUL PENAL AL AFACERILOR?

3277

 Prof. univ. dr. Mihai Adrian HOTCA[1]

  1. Introducere

În mediile juridic, economic și politic sunt folosite expresii, precum: dreptul penal al afacerilor; infracționalitatea economico-financiară, criminalitatea afacerilor; criminalitatea economico-financiară; dreptul penal al întreprinzătorului; dreptul penal al omului de afaceri; criminalitatea gulerelor albe etc.  

Dintre toate expresiile de mai sus, prin care cei care le utilizează doresc să aibă în vedere infracțiunile comise în câmpul economic, deși rămâne în continuare controversată sub mai multe aspecte[2], expresia Drept penal al afacerilor este cea mai întâlnită în comunicarea specifică domeniului economic (între întreprinzători)[3], în general, și a juriștilor sau economiștilor, în special[4].

Deși, la prima vedere, ar putea fi considerată o întrebare simplă sau, iar după unii chiar ridicolă, totuși o adresăm: Dreptul penal al afacerilor este mit sau adevăr? Chestiunea este una foarte serioasă, fiind ridicată și discutată încă de la finele secolului trecut, în special în Franța[5], iar în anii 2000 a început să fie analizată și în doctrina de specialitate din țara noastră. Menționăm în acest sens prima lucrare din doctrina autohtonă, dedicată materiei Dreptului penal al afacerilor, scrisă de domnul prof. univ. dr. Ovidiu Predescu, în chiar debutul secolului al XXI-lea (anul 2000)[6].

Nu încape îndoială că toate cele trei categorii profesionale despre care am făcut vorbire – oamenii de afaceri, juriștii și economiștii – trebuie să cunoască, în funcție de particularitățile domeniului economic în care activează, de la caz la caz, normele juridice ce intră în alcătuirea Dreptului penal al afacerilor.

Fiecărui om de afaceri (întreprinzător) îi este, dacă nu necesar, cel puțin util să posede un minimum de informații referitoare la normele juridice penale aplicabile domeniului afacerilor. Îndrăznim să spunem că, deținerea unor cunoștințe specifice legislației penale aplicabile materiei afacerilor, este chiar esențială pentru persoanele care conduc întreprinderi sau care sunt implicate la diferite niveluri în activitatea economică, fie în actul decizional, fie în cel de supraveghere sau control, deoarece există riscul ca activitatea pe care o derulează aceștia să intre în coliziune cu legislația penală. Persoanele care investesc resurse în afaceri, chiar dacă la momentul inițierii investiției nu au fost, în timpul implementării acesteia ar trebui să fie preocupate atât de cunoașterea realităților economice specifice domeniului în care activează sau a contextului economic general, cât și de cunoașterea reglementărilor privind evaziunea fiscală, contrabanda, spălarea banilor, corupția în afaceri, criminalitatea gulerelor albe, concurența neloială, răspunderea penală a companiilor etc.

Suntem de părere că o parte din multiplele cauze penale în care au fost implicați oameni de afaceri nu ar fi existat dacă aceștia erau mai informați despre legislația penală incidentă în câmpul afacerilor. Se spune că antreprenorul, deşi îşi asumă riscuri mari, câştigurile lui sunt pe măsura riscurilor asumate şi, în plus, acesta se bucură de libertate mai mare decât simplii salariaţi. Pot fi adevărate ambele susţineri, dar nu sunt sigure (antefactum), ci doar posibile. Postfactum totul pare simplu, însă până să apară rezultatele pozitive scontate este un drum lung pavat cu multe obstacole, cu renunţări la facilităţile sociale şi cu stresul generat de sabia lui Damocles deasupra capului. Contrar opiniei generale, potrivit căreia, de regulă, sunt bogaţi, cei mai mulţi întreprinzători nu au o situaţie materială foarte bună, explicaţia fiind aceia că au investit în afacere tot ceea ce au acumulat sau poate chiar mai mult, au luat credite şi sunt încă datori sau poate că au eşuat, din cauze mai mult sau mai puţin imputabile, şi au pierdut totul. Într-adevăr, din păcate, sunt antreprenori care investesc, dar fără să aibă succes, întrucât pot apărea diverși factori, dintre care unii au caracter obiectiv, iar alții au caracter subiectiv[7].

Așa cum am anunțat încă de la început, în cadrul acestui articol dorim să conturăm particularitățile grupului normelor penale relevante în domeniul afacerilor și să stabilim sfera acestora, care în doctrina de specialitate sunt denumite de majoritatea autorilor prin expresia Dreptul penal al afacerilor. Însă, înainte de realizarea acestui obiectiv, se impune definirea noțiunilor relevante, care constituie premisele necesare pentru demersul anunțat.

 

  1. Definirea unor termeni sau expresii ce prezintă interes pentru conturarea domeniului Dreptului penal al afacerilor

2.1. Dreptul penal

Sintagma „drept penal”, în sensul său cel mai frecvent și foarte simplu definită, înseamnă totalitatea normelor (dispozițiilor, prevederilor) penale[8].

Mai dezvoltat spus, dreptul penal este ramura[9] (parte a) subsistemului dreptului public[10] ce cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială esenţiale (fundamentale), născute ca urmare a incriminării şi săvârşirii faptelor ce constituie infracţiuni, în scopul protecţiei societăţii, prin prevenirea infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a celor care nu se conformează[11].

      Definiţia dreptului penal relevă următoarele elemente ale acesteia[12]:

  • dreptul penal este o ramură a dreptului (subsistemului) public, deoarece, în cazul raporturilor penale de conformare, statul este implicat prin impunerea conduitei ce rezultă din normele de incriminare, iar în cazul normelor de conflict, statul intervine prin aplicarea sancţiunilor celor care săvârşesc infracţiuni;
  • dreptul penal este un ansamblu (unitar) de norme juridice care, alături de normele aparţinând celorlalte ramuri de drept, reprezintă o componentă a dreptului public și, implicit, a sistemului dreptului românesc, ceea ce înseamnă că este o parte a acestui sistem;
  • relaţiile sociale reglementate de normele dreptului penal sunt relaţii de apărare socială esenţiale (fundamentale). Aceste relaţii sociale sunt esenţiale pentru că ele se nasc în jurul celor mai importante valori sociale (de pildă, viaţa persoanei, libertatea persoanei, securitatea naţională etc.);
  • dreptul penal descrie (incriminează) faptele ce constituie infracţiuni şi sancţiunile corespunzătoare acestora. Destinatarii trebuie să cunoască atât infracţiunile, cât şi consecinţele comiterii lor. Şi alte ramuri de drept reglementează relaţii de apărare socială (de exemplu, dreptul contravenţional), dar faptele ilicite din alte ramuri sau subramuri de drept poartă alte denumiri. Spre exemplu, faptele ilicite din domeniul dreptului contravenţional se numesc contravenţii;
  • dreptul penal are ca scop protecţia societăţii împotriva infractorilor, prin prevenirea săvârşirii de către aceştia a infracţiunilor și prin sancţionarea celor care nu se conformează preceptelor normelor de incriminare.

Precizăm că, alături de dreptul penal, la ocrotirea valorilor sociale concură, în manieră specifică, toate celelalte ramuri de drept. Spre exemplu, dreptul fiscal asigură executarea silită a obligațiilor fiscale.

În doctrină, ca expresii echivalente celei de „drept penal”, se mai utilizează sintagmele: drept criminal[13] și, foarte rar, dreptul apărării sociale. În statele europene (de pildă, Spania, Franţa, Italia etc.), cea mai folosită denumire pentru desemnarea ramurii de drept care reglementează relaţiile de apărare socială esenţiale este sintagma drept penal[14]. Aceasta derivă din substantivul latin poena (pedeapsă) şi din adjectivul poenalis (referitor la pedeapsă).

Sintagma drept penal poate fi considerată parţial depăşită de noile realităţi, în special având în vedere faptul că funcţia aflictivă (de constrângere) a dreptului penal nu mai este atât de evidentă ca în perioada clasică a dreptului penal (secolele XVIII-XIX). De asemenea, dreptul penal contemporan este focalizat, cel puţin la fel de mult ca în privinţa funcţiei represive, şi asupra altor două funcţii (sarcini), și anume funcțiile preventivă şi educativă[15].

Totuşi, dacă luăm în considerare faptul că celelalte expresii folosite – drept criminal și dreptul apărării sociale – nu sunt nici ele la adăpost de critică şi dacă adăugăm argumentul că sintagma drept penal este cea mai răspândită[16], suntem de părere că aceasta din urmă este cea mai indicată pentru a denumi materia (ansamblul) normelor care reglementează relaţiile de apărare socială generate de săvârşirea infracţiunilor[17].

2.2. Ce este o ramură de drept?

Ramurile dreptului sunt părți sau componente ale sistemului dreptului. Toate ramurile dreptului alcătuiesc sistemul dreptului românesc. Apare ca ineluctabilă întrebarea: Care sunt criteriile pe baza cărora se delimitează ramurile dreptului?

Am văzut mai sus că Dreptul penal este o ramură de drept, deoarece este un ansamblu autonom și unitar de norme juridice care, alături de normele aparţinând celorlalte ramuri de drept, reprezintă o componentă a dreptului public (jus publicum) și, implicit, a sistemului dreptului românesc. Metaforic spus, dreptul penal român este o ramură din trunchiul (sistemul) dreptului românesc, respectiv o parte a acestui ansamblu de norme juridice.

Așadar, ramura de drept este o parte (componentă) a sistemului dreptului, caracterizată prin autonomie, reflectată în primul rând în unitatea principiilor care traversează întreaga sa materie (parte a sistemului).

Autonomia este o particularitate a tuturor ramurilor dreptului, reflectată de unitatea obiectului reglementării (specificul relațiilor sociale), specificul metodei de reglementare (egalitatea sau subordonarea părților) și unitatea principiilor (întreaga materie este străbătută de aceleași principii).

2.3. Părțile Dreptului penal: Dreptul penal – partea generală și Dreptul penal – partea specială

Examinând Codul penal, observăm că acesta este divizat în două părți, Partea generală și Partea specială. Pornind de la această împărțire, se poate spune că dreptul penal are și el două părți – partea generală și partea specială.

Partea generală a Dreptului penal cuprinde normele juridice penale care prevăd regulile comune aplicabile tuturor infracțiunilor (sau a majorității acestora). Spre exemplu, regulile privind aplicarea legii penale în timp și spațiu, pluralitatea infracțională (recidiva, concursul de infracțiuni și pluralitatea intermediară), săvârșirea infracțiunii de mai multe persoane, reabilitarea etc. Sediul materiei acestor norme se găsește, ca regulă, în Partea generală a Codului penal. Pe lângă normele generale, cuprinse în Codul penal, întâlnim asemenea norme în legile penale complinitoare. Spre exemplu, în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Partea specială a dreptului penal este alcătuită din normele de incriminare (cele care prevăd infracțiunile, numite și „norme speciale”). Acestea sunt cuprinse în Partea specială a Codului penal, în legile penale speciale și în legile nepenale cu norme penale (de regulă, de incriminare). Este o lege penală specială, spre exemplu, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale[18]. Este o lege nepenală cu dispoziții penale, de pildă, Legea nr. 31/1990 a societăților[19].

Dreptul penal – partea generală și Dreptul penal – partea specială constituie două subansambluri de norme juridice penale care alcătuiesc împreună subsistemul (ansamblul, ramura) dreptului penal.

Lato sensu (incluzând și normele de procedură penală), dreptul penal cuprinde, alături de dreptul penal substanțial (material), și dreptul penal procesual (procedura penală).

În fine, în accepțiunea cea mai extinsă, se consideră că dreptul penal mai cuprinde, alături de dreptul procesual penal, și dreptul execuțional penal (dispozițiile ce reglementează executarea sancțiunilor penale).

Pe baza celor de mai sus, se poate conchide că cele două părți ale dreptului penal – Partea generală și Partea specială – sunt subramuri ale acestuia.

2.4. Instituția de drept penal

În afară de structurarea summa divisio, normele ce alcătuiesc Dreptul penal pot fi grupate şi după alte criterii, care sunt aplicabile însă numai anumitor părţi ale materiei.

Astfel, în funcţie de specificul obiectului reglementării, normele penale ale părţii generale pot fi grupate în instituţii de drept penal (identificate prin titluri, capitole, secţiuni etc.). De pildă, sunt instituţii ale părţii generale, infracțiunea și sancţiunile de drept penal.

Instituția de drept este o subdiviziune a unei ramuri sau subramuri de drept, compusă din norme juridice omogene și, în principiu, autonome (care pot fi aplicate independent). De pildă, actul juridic civil, infracțiunea, cauzele justificative etc. Ramurile dreptului sunt alcătuite, de regulă, din două categorii de instituții juridice, respectiv fundamentale și simple (subfundamentale). De pildă, infracțiunea este o instituție fundamentală a dreptului penal, în timp ce cauzele justificative reprezintă o simplă instituție juridică subfundamentală (autonomă).

Prin urmare, instituția de drept penal este un grup de norme penale care reglementează o parte a materiei dreptului penal.

2.5. Subramura de drept

Dacă ramura de drept este o subdiviziune (parte, componentă) a sistemului dreptului, subramura de drept nu poate fi decât o subdiviziune a ramurii de drept. Cu alte cuvinte, subramura de drept este o parte a unei ramuri de drept.

Care este corelația dintre instituția juridică și subramura de drept? Asemănarea între cele două este că fiecare este o subdiviziune a unei ramuri de drept, adică parte a aceluiași întreg, iar deosebirea constă în aceea că subramura cuprinde (de regulă) două sau mai multe instituții juridice. Rezultă că tipul de corelație este unul parte (instituția) - întreg (subramura).

Așadar, subramura de drept penal este o subdiviziune a ansamblului normelor penale, alcătuită din două sau mai multe instituții, identificată prin anumite caracteristici, precum omogenitatea și autonomia în aplicare. În orice caz, pentru a avea o justificare practică, subramura trebuie să depășească din punct de vedere cantitativ o instituție de drept (fundamentală sau simplă), dar în același timp, potrivit aceluiași criteriu, să fie inferioară unei ramuri de drept.

În opinia noastră, sunt veritabile subramuri de drept, adică subdiviziuni ale dreptului penal și, în același timp suprainstituții juridice, Dreptul penal – partea generală și Dreptul penal – Partea specială[20].

 

  1. Care este natura juridică a grupului de norme ce se integrează în conceptul de Drept penal al afacerilor?

Primo, arătăm că literatura de specialitate cuprinde lucrări ştiinţifice valoroase în domeniul Dreptului penal al afacerilor, care s-au impus în peisajul științific, unele fiind publicate în ediţii revăzute şi adăugite[21].

Secundo, facem precizarea că grupul de norme care incriminează fapte ce pot fi comise în domeniul afacerilor nu formează o ramură de drept. Relaţiile de afaceri acoperă o sferă foarte extinsă de raporturi sociale, deoarece în conţinutul acestui domeniu intră atât dreptul comercial (denumit de unii autori dreptul afacerilor sau drept economic), cât şi alte materii. În realitate, nici măcar Dreptul afacerilor nu este conturat clar în literatura de specialitate. Într-adevăr, potrivit doctrinei, pe lângă relaţiile sociale reglementate de normele juridice comerciale, în Dreptul afacerilor trebuie incluse şi altele, care sunt reglementate de alte ramuri de drept (de pildă, de dreptul administrativ, de dreptul muncii, de dreptul fiscal etc.)[22].

Tertio, grupul de norme care incriminează fapte ce pot fi comise în domeniul afacerilor nu formează o subramură a dreptului penal, deoarece nu există nici măcar o instituție juridică penală care să fie aplicabilă exclusiv domeniului relațiilor de afaceri sau să existe reguli derogatorii privind incidența legii penale. Cele mai frecvente infracțiuni din domeniul afacerilor pot fi comise atât în legătură cu o activitate economică, cât și fără legătură cu o asemenea de activitate. Astfel, evaziunea fiscală, faptă care în cele mai multe cazuri este săvârșită în domeniul afacerilor, poate fi comisă, mai rar, și în afara acestui domeniu (de exemplu, o persoană fizică nu declară un venit obținut din cedarea folosinței unui bun sau o fundație nu declară dobândirea unui imobil impozabil). La fel, infracțiunea de contrafacere poate fi comisă de către profesioniști sau de către simpli particulari, care nu exploatează o întreprindere. De asemenea, spălarea banilor, contrabanda, infracțiunile contra patrimoniului, infracțiunile informatice sau infracțiunile privind comerțul electronic pot fi săvârșite în legătură cu exploatarea unei întreprinderi sau fără relație cu o astfel de entitate. Există și categorii de infracțiuni, cum sunt infracțiunile prevăzute în Legea nr. 31/1990, a căror comitere, în principiu, nu poate fi desprinsă de domeniul afacerilor. La fel, normele privind răspunderea penală a persoanelor juridice se aplică în majoritatea cazurilor societăților reglementate de Legea nr. 31/1990. Însă, sfera normelor care incriminează astfel de fapte și a celor care instituie răspunderea penală a persoanelor juridice este, pe de o parte, prea restrânsă pentru a putea pune în discuție recunoașterea unei subramuri a dreptului penal, iar, pe de altă parte, aceste norme nu se aplică exclusiv oamenilor de afaceri. Într-o altă ordine de idei, se poate vorbi cel mult despre instituții (grupuri de norme) juridice penale frecvent aplicate în domeniul afacerilor.

Practic, după criteriul prevalenței, în domeniul afacerilor identificăm trei categorii de norme de incriminare, respectiv:

  • Norme care incriminează fapte săvârșite preponderent în acest domeniu (de pildă, infracțiunile prevăzute în Legea nr. 31/1990);
  • Norme care incriminează fapte comise în proporție relativ egală atât în domeniul afacerilor, cât și în celelalte domenii (spre exemplu, delapidarea, înșelăciunea s.a.);
  • Norme care incriminează fapte săvârșite, în principal, în domenii din afara dreptului afacerilor, dar care pot fi întâlnite rar și în acest domeniu (spre exemplu, o infracțiune de trafic de persoane, comisă prin intermediul unei societăți).

Quarto, astfel cum am văzut în cele ce preced, o examinare a aplicării normelor penale relevă că, mai mult sau mai puțin, majoritatea acestora sunt întâlnite în domeniul afacerilor. Aceleași norme, însă, fie pe o scară mai largă, fie pe una mai restrânsă, sunt aplicate și în cadrul celorlalte ramuri de drept (civil, administrativ ș.a.).        

Plecând de la cele expuse mai sus și de la cele trei opinii mai importante, exprimate în doctrină, respectiv că dreptul penal al afacerilor este o ramură de drept, dreptul penal al afacerilor este o subramură de drept și dreptul penal al afacerilor este o materie pluridisciplinară, opinia noastră este că Dreptul penal al afacerilor nu îndeplinește condițiile unei veritabile ramuri de drept și nici pe ale unei subramuri de drept. Dreptul penal al afacerilor nu este o ramură de drept, întrucât este o parte dintr-un întreg (din Dreptul penal), dar nu este nicio subramură autentică a dreptului penal, deoarece normele în discuție constituie o simplă grupare (subdiviziune) de norme de incriminare aplicate frecvent în domeniul afacerilor, dar care sunt incidente și în alte domenii. În ceea ce privește teza potrivit căreia Dreptul penal al afacerilor are caracter multidisciplinar (pluridisciplinar[23]), aceasta are, cel puțin parțial, acoperire obiectivă, întrucât incidența normelor de incriminare aplicabile faptelor comise în câmpul economic presupune cunoașterea unor dispoziții din alte ramuri de drept, precum sunt dreptul fiscal, dreptul muncii, dreptul civil, dreptul administrativ ș.a.

Se poate spune că relațiile sociale ocrotite prin intermediul normelor care incriminează fapte săvârșite în domeniul afacerilor aparțin, în egală măsură, unor ramuri de drept diferite, particularitate ce decurge din specificul organizării întreprinderilor, în principal a societăților[24].

Într-adevăr, alături de normele de incriminare menționate în cele ce preced, prezintă interes pentru Dreptul afacerilor și anumite norme penale generale, norme procesual penal, norme juridice fiscale ș.a. Dintre normele cuprinse în Partea generală a Dreptului penal, care sunt mai des utilizate în domeniul afacerilor, cu titlu de exemplu, menționăm normele penale care reglementează răspunderea penală a persoanei juridice, confiscarea specială și confiscarea extinsă. Dintre normele procesual penale cu aplicare frecventă în materia afacerilor, putem da ca exemplu pe cele referitoare la măsurile asigurătorii sau pe cele care reglementează procedura răspunderii penale a persoanelor juridice.

Dreptul penal, fiind o ramură de drept care apără valorile sociale esențiale, volens nolens, interacționează, mai mult sau mai puțin, cu celelalte ramuri de drept, dar acest lucru nu înseamnă că Dreptul penal este o materie care integrează în conținutul său toate normele juridice extrapenale ce trebuie folosite pentru transpunerea în practică a normelor penale.

Cu toate că, așa cum am văzut, lista normelor juridice de interes pentru aplicarea normelor care incriminează fapte din domeniul afacerilor cuprinde o paletă foarte largă de astfel de norme, pe care le regăsim în mai multe ramuri ale sistemului dreptului, suntem de părere că nu se impune ca acestea să fie integrate în Dreptul penal al afacerilor. Unul dintre motive este acela că normele respective aparțin altor ramuri de drept și ar genera o redundanță (suprapunere), al doilea motiv îl reprezintă faptul că este foarte grea delimitarea (identificarea) acestor norme și al treilea motiv constă în aceea că materia rezultată ar fi una foarte extinsă.

În acest context, mai remarcăm și opinia exprimată în anul 2005, conform căreia: „denumirile „drept al afacerilor” și „drept penal al afacerilor” desemnează (...) anumite strategii sau politici în domeniul dreptului, prin folosirea celor două denumiri urmărindu-se, exclusiv, separarea strategiilor de formare a legislației extrapenale de cele de reformare a legislației penale[25].

Însă, așa cum se observă în articolul precitat, necesitatea unei separări din perspectiva strategiilor de reformare a legislației este nejustificată, fie și numai prin raportare la obiectivul vizat, respectiv prevenirea și combaterea infracțiunilor din domeniul afacerilor[26].   

Asumându-ne premisele până aici expuse, ca natură juridică, Dreptul penal al afacerilor, deși nu este o veritabilă ramură de drept sau subramură a Dreptului penal, este o subdiviziune relativ individualizată a normelor juridice ce formează Dreptul penal și cuprinde normele penale care incriminează faptele ce se săvârșesc în domeniul economic (afacerilor)[27].

  1. Concluzii

Dreptul penal al afacerilor este o materie care și-a câștigat un loc indiscutabil în peisajul disciplinelor juridice. Autorii care abordează acest domeniu sunt mai puțin interesați de aspectele teoretice, comparativ cu cele practice, astfel că au în vedere principiul utilității demersului și mai puțin aspectele ce țin de acuratețea științifică privind criteriile pe baza cărora sistemul Dreptului se divide în ramuri, subramuri și instituții juridice.

Normele juridice ce prezintă interes pentru domeniul afacerilor și care este util să facă parte din Dreptul penal al afacerilor sunt numeroase, dar nu este este recomandabil să fie toate incluse în această disciplină atât pentru evitarea apariției unei materii mamut, cât și pentru evitarea suprapunerilor peste alte domenii (spre exemplu, dreptul civil, dreptul fiscal, dreptul administrativ etc.).

Așadar, considerăm că obiectul de reglementare al Dreptului penal al afacerilor îl constituie normele penale care incriminează faptele ce se săvârșesc în domeniul economic, adică al relațiilor de afaceri (care presupun, de regulă, exploatarea unei întreprinderi).

In concreto, inter alia, este vorba despre:

- Infracțiunile prevăzute în Legea societăților nr. 31/1990;

- Infracțiunile prevăzute în Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și cobaterea evaziunii fiscale;

- Infracțiunea de spălare a banilor (art. 29 din Legea nr. 656/2002);

- Infracțiunile vamale;

- Infracțiunile privind fraudarea bugetului Uniunii Europene (art. 181-185 din Legea nr. 78/2000);

- Infracțiunile care privesc piața de capital, concurența și protecția consumatorului;

- Infracțiuni privind protecția mediului;

- Infracțiuni contra patrimoniului prevăzute în Codul penal (spre exemplu, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, bancruta frauduloasă, frauda informatică, înșelăciunea ș.a.);

- Infracțiuni corupție și de serviciu (de pildă, luarea de mită, darea de mită, abuzul în serviciu, delapidarea ș.a.).

Într-o accepțiune lato sensu, în dreptul penal al afacerilor pot fi încadrate și alte norme juridice, precum sunt cele care reglementează răspunderea penală a persoanei juridice, procedura tragerii la răspundere penală a persoanei juridice, confiscarea specială, măsurile asigurătorii etc.

 

[1] Articolul a fost publicat și în RRDPA nr. 1/2008.

[2] Pentru un articol care abordează chestiunea naturii Dreptului penal al afacerilor, a se vedea M.-K. Guiu, Considerații privind dreptul penal al afacerilor, Dreptul nr. 11/2005, p. 205.

[3] Îi avem în vedere atât pe profesioniști, cât și pe cei care sunt implicați în actul de decizie economică. Evident că Dreptul penal al afacerilor prezintă un interes și în ceea privește persoanele care desfășoară activități de control managerial, fiscal sau contabil al activității economice (membri în consilii de supraveghere, auditori, agenți de integritate, cenzori etc.).

[4] Spre exemplu, anumite forme de exercitare a profesiei de avocat oferă servicii juridice în domeniul Dreptului penal al afacerilor.

[5] A se vedea, de pildă, M. Véron, Droit penal des affaires, Ed. Dalloz, Paris, 1999, p. 1, apud O. Predescu, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Orizonturi, București, 2000, p. 17.

[6] Lucrarea este citată în cadrul notei de subsol precedente.

[7] Pentru dezvoltări ale rolului întreprinzătorului în societate, a se vedea M.A. Hotca, Viața prin ochii unui avocat, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 146.

[8] În sens juridic, expresia drept penal are mai multe accepțiuni (drept pozitiv substanțial sau material, știință etc.).

[9] Din punct de vedere obiectiv (pozitiv, substanțial), Dreptul este un sistem ce cuprinde mai multe ramuri, precum dreptul constituțional, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul penal etc.

[10] Dreptul este, de regulă, clasificat în două subdiviziuni, respectiv: dreptul public, din care fac parte dreptul penal, dreptul constituțional etc., și dreptul privat, categorie în care intră dreptul civil, dreptul proprietății intelectuale ș.a.

[11] Prof. C. Bulai şi prof. B.N. Bulai definesc dreptul penal ca fiind „acea ramură a dreptului public, formată din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin incriminarea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepsei persoanelor care le săvârşesc” (C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 7). În mod asemănător este definit dreptul penal pozitiv şi de prof. C. Mitrache, în C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 22. A se vedea şi L.V. Lefterache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 12. Prof. Fl. Streteanu și D. Nițu, parafrazând o decizie a CEDO – potrivit căreia presa este „câinele de pază al democraţiei” –, afirmă că: „dreptul penal îşi asumă rolul de «câine de pază» al ordinii sociale, revenindu-i misiunea apărării valorilor fundamentale ale vieţii în societate” (Fl. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 10). În dicţionarul juridic penal, dreptul penal este definit ca fiind: „totalitatea normelor juridice ce reglementează reprimarea faptelor care, din cauza pericolului pe care îl prezintă pentru orânduirea socială şi de stat, precum şi pentru ordinea de drept, constituie infracţiuni” (G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 101).

[12] A se vedea M.A. Hotca, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 8 și urm.

[13] Această denumire provine din substantivul latin crimen (crimă, infracţiune, delict) şi din adjectivul latin criminalis (referitor la crimă). Expresia drept criminal este utilizată, în principal, în doctrina anglo-saxonă, dar şi în cea europeană. De pildă, lucrarea autorilor G. Stefani şi G. Levasseur, apărută în anul 1967, în Franţa, este intitulată Traité de droit criminel. În lucrările de limbă engleză sunt folosite expresiile Criminal law şi Penal law.

[14] De pildă, derecho penal, droit pénal, diritto penale etc.

[15] M.A. Hotca, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 7.

[16] Idem, p. 8.

[17] Dacă pentru a denumi această ramură de drept s-ar folosi expresia drept criminal, aceasta ar acoperi numai instituţia infracţiunii. În literatura de specialitate din ţara noastră se susține că „pare mai corespunzătoare denumirea de drept al apărării sociale” (C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 8).

[18] Această lege este destinată, în principal, prevenirii și combaterii evaziunii fiscale prin mijloace de drept penal.

[19] Această lege este destinată, în principal, reglementării constituirii, organizării și altor aspecte privind viața societăților, dar cuprinde și câteva dispoziții care prevăd infracțiuni. Este vorba despre art. 271-2803.

 

[20] În doctrină aceste două subramuri fiind denumite și prin expresiile Drept penal general și Drept penal special.

[21] Dintre acestea, menţionăm: O. Predescu, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 2000; C. Voicu, Al. Boroi, F. Sandu, I. Molnar, Dreptul penal al afacerilor , Ed. All Beck, Bucureşti, 2003; C. Voicu, Al. Boroi, F. Sandu, I. Molnar, M. Gorunescu, S. Corlăţeanu, Dreptul penal al afacerilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; T. Medeanu, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006; P. Dungan, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Presa Universitară Română, Bucureşti, 2003.

[22] A se vedea St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a VIII-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 28.

[23] Pentru această teză, a se vedea L. Lefterache, Dreptul penal al afacerilor – provocare pentru sistemul de drept, în RDP nr. 2/2002, p. 52.

[24] Pentru dezvoltări, a se vedea L. Lefterache, op. cit., p. 52-55.

[25] M.-K. Guiu, p. 211.

[26] Ibidem.

[27] Pentru diferite definiții ale dreptului penal al afacerilor, a se vedea C. Voicu, Al. Boroi, F. Sandu, I. Molnar, M. Gorunescu, S. Corlățeanu, Dreptul penal al afacerilor, Ed. C.H. Beck, București, 2008, pp. 5-6.